Istoricul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”

Institutul de Arheologie din Bucureşti (numit, din 1994, „Vasile Pârvan”) a fost întemeiat în anul 1956.

Din punct de vedere instituţional, el este, de fapt şi de drept, succesorul Muzeului Naţional de Antichităţi, ale cărui începuturi urcă în timp până în 1834, când domnitorul Alexandru Ghica a întemeiat, la Colegiul „Sfântu Sava”, un prim  muzeu, care cuprindea şi o importantă colecţie de piese arheologice. Oficial, Muzeul Naţional de Antichităţi a fost întemeiat prin decretul nr. 1648/23 noiembrie 1864 emis de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Îmbogăţit prin numeroase colecţii particulare (în principal a generalului Nicolae Mavros), muzeul ctitorit de primul domnitor al ţărilor române unite devine o importantă instituţie de profil arheologic, la conducerea căreia s-au succedat mari personalităţi ale arheologiei româneşti (Grigore Tocilescu, Vasile Pârvan).

Din 1949 Muzeul Naţional de Antichităţi devine o secţie a Institutului de Istorie al Academiei Române, iar din 1956, odată cu înfiinţarea Institutului de Arheologie, o secţie în cadrul acestuia. Succesor al uneia dintre cele mai vechi instituţii ştiinţifice din România, Institutul de Arheologie  „Vasile Pârvan” – în fruntea căruia, de la fondare, s-au aflat, succesiv, Emil Condurachi, Dionisie M. Pippidi, Constantin Preda, Petre Alexandrescu, Alexandru Vulpe şi, în prezent, Eugen Nicolae – a continuat activitatea marilor săi înaintaşi, impunându-se ca cea mai importantă instituţie de profil din ţară şi recunoscută ca atare în toate mediile arheologice internaţionale. În prezent, Institutul face parte dintre unităţile de cercetare subordonate Academiei Române potrivit H.G. 116/1990 şi îşi desfăşoară activitatea în acord cu Legea de organizare si funcţionare a Academiei Romane nr. 752/2001, Statutul Academiei Române şi Regulamentul de aplicare a Statutului Academiei Române Române, cu respectarea legislaţiei în vigoare (Legea 319/2003) în domeniul cercetării-dezvoltării.